Popoarele Bibliei

  Hetiţii

În anul 1906 d.Hr., profesorul Hugo Winkler din Berlin a început excavaţiile arheologice la Bogazkoi, localitate aşezată la 145 km de Ankara, în Turcia. La scurt timp, lumea avea să afle uimită că a fost descoperită fosta mare capitala a imperiului hetit (Exod 33:2; Deut. 7:1; 20:17; iosus 3:10; 24:11; 2 Cronici 1:17).
Hetiţii au fost un popor care a prosperat în Asia Mică şi în regiunile învecinate între anii 1.900 şi 1.200 î.Hr. Timp de multe secole, problema existenţei acestui neam a fost contradictorie. Contestatarii Bibliei au pretins că menţionarea acestui neam pe paginile Scripturii este o dovadă a caracterului “fantezist” şi mitologic al cărţii. Cercetările arheologice moderne au dat însă dreptate încă o dată bibliei. Toate glasurile critice au fost reduse la tăcere, când săpăturile au scos la iveală ruinele capitalei imperiului hetit: Hatusa.

Iniţial aşezaţi în nordul Siriei de astăzi, hetiţii s-au răspândit apoi spre sud. Biblia ni-i prezintă ca locuitori ai Canaanului pe vremea în care Avraam a venit în ţară. Când a murit Sara, Avraam a cumpărat un loc de îngropare în ogorul lui Efron, hetitul (Gen. 2:16).

Unul dintre fiii lui Isaac, Esau, şi-a luat două neveste hetite (Gen. 26:34). Câteva secole mai târziu, hetiţii sunt enumeraţi în rândul celor şapte neamuri pe care evreii trebuiau să le nimicească în Canaan (Exod 3:8; Deut. 7:1-2).

Pe vremea lui David, hetitul Abimelec i-a fost tovarăş credincios de pribegie când fugea ca să-şi scape viaţa de sub ameninţarea lui Saul (1 Sam. 26:6). Urie, hetitul, bărbatul lui Batşeba, a fost trimis la moarte de David, atunci când împăratul încerca să-şi ascundă păcătuirea lui cu această femeie (2 Sam. 11:14,15).
Pe vremea lui Solomon, împăratul a călcat porunca lui Dumnezeu şi şi-a luat o nevastă hetită pentru a încheia o alianţă durabilă cu acest străvechi popor (1 Regi 11:1,2).

Hetiţii aveau un sistem religios politeist, ca şi celelalte popoare ale vremii. Mulţi din zeii lor au fost împrumutaţi din sistemele religioase ale egiptenilor şi babilonienilor. Influenţa hetiţilor a corupt naţiunea lui Israel dinăuntru. Poarta deschisă de Solomon a adus în Israel idolatria deşănţată şi naţiunea s-a îndepărtat de închinarea către Dumnezeul cel adevărat (1 Regi 11: 9-13).

 

Filistenii

Filistenii au fost o naţiune tribal crudă şi curajoasă care a trăit în sud-vestul Palestinei, pe coasta Mării Mediterane. Numele lor se traduce prin “imigranţi”. Uneori, ei au fost numiţi şi “poporul mării” migrând probabil spre Palestina din Insula Creta sau Caftor (Gen. 10:14; Amos 9:7).
Influenţa lor asupra lumii de atunci a fost suficient de mare pentru ca întreg ţinutul Canaanului să primească numele de Palestina (“ţara filistenilor”). În Biblie, filistenii sunt menţionaţi cu proeminenţă în două perioade istorice distincte: pe vremea lui Avraam (aproximativ 1.900 î.Hr.) şi pe vremea împăraţilor Saul şi David (aproximativ 1.200 – 1.00 î.Hr.).
Filistenii din timpul lui Avraam au fost un neam de oameni paşnici şi domoli. Sistemul lor politic administrativ avea în frunte un împărat, Abimelec, care-i conducea dintr-o cetate-capitală (Gen. 26:1,8).
Mai târziu, filistenii au ajuns numeroşi, expansionişti şi cruzi. Ei şi-au organizat teritoriile ocupate în cinci regate locale, grupate într-un fel de confederaţie. Iată numele celor cinci regate: Ascalon, Asdod, Ecron, Gat şi Gaza (Iosus 13:3; judecători 3:3). Dintre judecători, Samson a rămas celebru prin vitejia arată de el în luptele cu filistenii (Judecători 13 – 16). În timpul lui Eli, filistenii au încercat să cucerească toată ţara evreilor. Rezistenţa depusă de aceştia a fost firavă, filistenii reuşind să captureze până şi “Chivotul Domnului” (1 Samuel 4:1-22).

Pe vremea lui Samuel, filistenii au distrus cetatea Silo, care servise ca centru de închinăciune al evreilor. Asuprirea exercitată de ei asupra evreilor a fost sucificient de mare pentru a-i face pe cei din seminţia lui Dan să-şi părăsească vatra dăruită de Dumnezeu şi să se strămute în nordul Palestinei.
Ameninţarea filisteană a fost motivul pentru care evreii au cerut de la Domnul un împarat care să-i unească şi să-i conducă în luptă.
Pe vremea celor dintai împăraţi ai lui Israel, filistenii aveau arme puternice de fier, în timp ce evreii se luptau însă cu prăştii şi arcuri (1 Sam. 13:19-22).

Saul, cel dintai împărat al Israelului, şi fiii săi, au căzut pe câmpul de luptă într-o astfel de bătălie cu filistenii (1 Sam. 31:1-4). Cel de-al doilea împarat al lui Israel, viteazul David, s-a luptat şi el cu filistenii, biruindu-i de data aceasta şi punând capăt dominaţiei lor asupra evreilor (1 Cronici 18:1). Împăraţii din Israel şi Iuda au mai avut de luptat din când în când cu filistenii, dar acestea au fost conflicte minore.
Există prea puţine detalii pentru a putea reconstrui sistemul religios al filistenilor. Biblia menţionează câteva zeităţi din sistemul lor politeist: Dagon, Astarteea şi Baal Zebub. Existau temple la Gaza (Jud. 16:21, 23-30), Asdod (1 Sam. 5:1-7) şi Ecron (2 Regi 1:1-16). Lui Dagon I se aduceau jertfe de către toţi domnitorii filistenilor (1 Sam 16:23), iar bărbaţii care plecau la luptă obişnuiau să poarte la gât “miniaturi ale chipurilor idoleşti” (2 Sam. 5:21).

Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi-a extins dominaţia asupra întregii lumi cunoscute de atunci. El a cucerit şi cetăţile filistenilor, iar pe locuitori i-a deportat pe alte meleaguri ale imperiului. Aceasta a fost ultima referinţă despre acest popor pe paginile istoriei.

 

Babilonienii

Babilonul a fost un extraordinar imperiu păgân, răsărit răsărit în primul plan al istoriei lumii din porţiunea sudică a văii fertile dintre Tigru şi Eufrat. Regatul Babilonului a ocupat la început o fâşie îngustă de pământ cu o lăţime maximă de 67 de kilometri, mărginită la nord de Asiria, la vest şi la sud de pustiul Arabiei, iar la sud-sst de Golful Persic.

Prestigiul Babilonului a urcat şi a coborât de mai multe ori de-a lungul istoriei relatate în Vechiul Testament. Ȋn perioada lui timpurie, Babilonul a fost condus de un anumit Hamurabi (1792 – 1750 î.Hr.). Acest om a fost un bun conducător militar şi un geniu administrativ. El a organizat societatea după un cod strict de legi scrise, multe dintre ele asemănătoare cu prescrierile din legislaţia biblică (Gen. 11:27-32).

Istoria Babilonului  este o înşiruire de conflicte neîntrerupte cu Asiria, puternicul vecin de la nord. Cam prin 1270 î.Hr., asirienii au devenit mai puternici decât babilonienii şi au făcut să amuţească pretenţiile de mărire ale regatului aflat la gurile celor două mari fluvii. Situaţia aceasta s-a păstrat timp de şase sau şapte secole. Ȋn anul 605 î.Hr. a ajuns, însă, împărat în Babilon un om remarcabil, numit Nebucadneţar. Ȋn cei patruzeci şi doi de ani ai domniei lui, Babilonul şi-a clădit un imperiu colosal care se întindea de la nord-vestul Mării Mediterane până la porţile Egiptului, până la Marea Roşie şi până la Golful Persic.

Ȋndelungata şi extraordinara dominaţie mondială exercitată de Nebucadneţar asupra lumii de atunci este amintită de câteva ori în cărţile Bibliei (2 Regi 24:10-17; Daniel 1:1-3; etc.). Ȋn anul 586 î.Hr. oştile lui Nebucadneţar au cucerit şi dărâmat Ierusalimul. Cetăţenii regatului lui Iuda au fost strămutaţi în Babilon ca robi (2 Cronici 36:6-13). Această tragedie a fost împlinirea avertismentelor profeţilor Ieremia şi Ezechiel. Dumnezeu hotărâse să cureţe poporul Său de zgura idolatriei în cuptorul amar al robiei (Ier. 27; Ezec. 23:17-21).

Din punct de vedere religios, Babilonul practica un politeism tolerant, în care fiecare zeu major îşi avea un templu măreţ, construit într-un anume oraş. Zeii lor patronau soarele, luna, aerul, ploaia, iubirea, războiul şi bolile. Ceremoniile lor religioase implicau procesiuni  fastuoase şi elaborate cu diferite ordine preoţeşti, cu magicieni, ghicitori în stele, vrăjitori şi divinatori, a căror îndeletnicire era citirea viitorului şi păzirea imperiului de forţele ameninţătoare ale spiritelor rele.

Babilonul poate fi numit un imperiu al magiei. Ţara era condusă de un împărat, dar acesta se afla sub totala dominaţie a magicienilor şi vrăjitorilor sfetnici. Nicio hotărâre şi niciun eveniment important nu se punea la cale fără consultarea calendarelor “astrologice”. Zodii astrale şi zile favorabile dominau prezicerile cititorilor în stele. Literatura Babilonului ne pune la dispoziţie o legendă despre facerea lumii. Zeul Marduk ar fi creat tot ce se vede din trupul mort al unei zeiţe cu numele Tiamat.

Extraordinara putere a Babilonului este scoasă în evidenţă de visul lui Nebucadneţar în care acest imperiu era simbolizat de capul de aur (Daniel 2:37-45). Puterea Babilonului s-a frânt în anul 539 î.Hr. când cetatea a fost cucerită de mezi. Isaia şi Ieremia vestiseră de mult această pedeapsă (Isaia 14:22; 21:9; 43:14; Ier. 50:9; 51:37). Cel ce măsoară şi cântăreşte inimile oamenilor hotărâse aceasta (Daniel 5:24-31).

 

Asirienii

Asirienii s-au ivit pe scena lumii din valea fertilӑ, aflatӑ ȋntre Tigru și Eufrat, din porțiunea de nord a Mesopotamiei. Ȋn anul 1300 ȋ.Hr., Asiria a ȋnvins Babilonul și și-a ȋntins domnia asupra Mesopotamiei de sud. Prin aceastӑ mișcare strategicӑ, Asiria a devenit o putere imperialӑ majorӑ. Tӑria ei a durat aproximativ 700 de ani, cu apogeul ȋntre anii 850 și 650 ȋ.Hr. Asirienii sunt socotiți și astӑzi cel mai crud popor care a dominat vreodatӑ lumea civilizatӑ. Stӑpânirea asirianӑ s-a rӑspândit și a fost ȋntreținutӑ printr-un climat extraordinar de teroare. Cetӑțile care nu li s-au supus de bunӑvoie au fost trecute prin ascuțișul sӑbiei, arse ȋn foc, dӑrâmate, iar oamenii capturați au fost jupuiți de vii. Basoreliefurile, scoase de sub ruine de cӑtre arheologi, ȋi aratӑ pe asirieni scoțând ochii prizonierilor, tӑindu-le mâinile, trӑgându-i ȋn țeapӑ, clӑdind veritabile piramide de capete și torturând fӑrӑ milӑ copiii.

Din pricina sӑlbӑticiei lor, asirienii și-au atras ura tuturor neamurilor. Resentimentul colectiv este ilustrat cum nu se poate mai bine de atitudinea profetului Iona. Un Dumnezeu care se preocupӑ de salvarea cetӑții asiriene Ninive este peste puterea de ȋnțelegere și acceptare a acestui patriot evreu. Nu este de mirare cӑ el a preferat sӑ fugӑ de mistuirea divinӑ ȋncredințatӑ (Iona 1:1-3) și cӑ s-a amӑrât de moarte când Dumnezeu a cruțat cetatea vinovatӑ (Iona 4:1-3).

Ȋntreaga carte a profetului Naum este și ea dedicatӑ Asiriei. De data aceasta nu mai este vorba despre izbӑvire, ci despre nimicire. Asirienii n-au prețuit șansa pocӑinței și rӑutatea lor le-a atras ȋn final o teribilӑ pedepsire din partea Domnului: “Vai de cetatea vӑrsӑtoare de sânge, plinӑ de minciunӑ, plinӑ de silnicie și care nu ȋnceteazӑ sӑ se dedea la rӑpire! …” (Naum 3:1). Trecuserӑ de 4 ori 40 de ani de la vestirea lui Iona. Relatarea vizionarӑ a lui Naum este o veritabilӑ cronicӑ “cinematograficӑ” a distrugerii definitive a Asiriei. Când vorbea Naum, predicțiile lui pӑreau incredibile și irealizabile, dar ȋn anul 612 ȋ.Hr. babilonienii și mezii au format o coaliție și au ȋmplinit  judecata rostitӑ de Dumnezeu asupra Asiriei.

Puterea asirianӑ a urgisit și Israelul. Ȋn anul 722 ȋ.Hr., ȋmpӑratul asirian Șalmanazar a asediat Samaria, capitala Israelului de nord. Când a cӑzut cetatea mii de evrei au fost deportați ȋn teritorii asiriene. A fost o loviturӑ cruntӑ din care Israelul de Nord nu și-a mai revenit niciodatӑ. Zece seminții ale lui Israel au fost smulse din vatra strӑmoșeascӑ și au dispӑrut complet din istorie.

Cele douӑ seminții din Sud, sub numirea de regat al lui Iuda, au simțit și ele teribila mușcӑturӑ asirianӑ. Ȋmpӑratul Ahaz s-a supus ȋmpӑratului asirian Tiglad Pilezer și a cerut protecție. Acest lucru s-a ȋntâmplat ȋn ciuda protestelor profetice ale lui Isaia care a condamnat din rӑsputeri aceastӑ mezalianțӑ. Sub tutela asirianӑ, Ahaz a trbuit sӑ plӑteascӑ bir și sӑ adopte o seamӑ de practici religioase pӑgâne (2 Regi 16).

Asiria avea o religie naturalistă care personifica forțele naturii. Ȋn afara Zeului patron, șarpele inelat “Asur”, asirienii se mai ȋnchinau și lui Șemac, zeul soarelui, lui Sin, zeița lunii și lui Hadad, zeul tunetului. Ȋmpotriva acestei religii idolatre s-au ridicat glasurile unei pleiade de profeți (Isaia 10:5,6; Ezechiel 16:28; Osea 8:9).

GALERIE FOTO:

 

Egiptenii

Istoria Egiptului a început cam prin anul 3.000 î.Hr., cu cel puţin o sută de ani îainte de vremea lui Avraam. De-a lungul istoriei popoarelor din Orientul Mijlociu, Egiptul şi Babilonul au fost cele două mari centre de putere militară şi politică. În perioada formării lor ca popor, evreii au petrecut 430 de ani în Egipt, majoritatea dintre ei într-o cruntă robie (Exod 12:40). Dumnezeu i-a izbăvit în mod miraculous din această suferinţă prin lucrarea încredinţată lui Moise.

Din înşiruirile de neamuri consemnate în cartea Genezei aflăm că Egiptul a dost fondat de Miţraim, unul dintre fii lui Ham (Gen. 10:6, 13, 16). Vechiul Testament chiar numeşte Egiptul în mod simbolic: Miţraim (1 Cronici 1:8, 11). La puţin timp după sosirea în Canaan (circa 2.000 î.Hr.), Avraam s-a pogorât în Egipt ca să scape de foamete (Gen. 12:10). Tot în Egipt avea să ajungă şi Iosif, după ce a fost vândut de fraţii lui (Gen. 41:37-46). El şi-a invitat familia să se strămute în Egipt. După o perioadă de libertate şi prosperitate, evreii s-au înmulţit, transformându-se dintr-o familie, într-un popor foarte numeros.Când o altă dinastie a aşezat pe tronul Egiptului un alt Faraon, evreii au fost transformaţi într-un popor de sclavi şi supuşi la munci grele (Exod 1:6-14).

După ieşirea evreilor din Egipt, puternicul Imperiu Egiptean s-a prăbuşit şi ţara a devenit o putere politică şi militară de mâna a doua. Pe vremea lui David şi Solomon (circa. 1.000 î.Hr.), în providenţa divină, slăbiciunea Egiptului le-a înlesnit evreilor să devină o naţiune puternică, cu influenţă asupra întregii lumi civilizate de atunci.

Cu Egiptul ne mai îtâlnim şi în profeţiile lui Isaia. Marele profet i-a condamnat pe evreii din Iuda care, în loc să se întoarcă cu pocăinţă la Dumnezeu şi să aştepte izbăvirea de la El, se grăbeau să încheie alianţe politice cu Egiptul pentru a scăpa de ameninţarea invaziei Asiriene: “Dar, ocrotirea lui Faraon vă va da de ruşine şi adăpostul sub umbra Egiptului vă va face de ocară.”

Egiptenii au fost un popor politeist cu numeroşi zei. Mulţi dintre ei erau personificări ale forţelor naturii (Soarele, Nilul, Pământul, Luna, Oştirea Cerului etc). Plăgile trimise de Dumnezeu asupra Egiptului au fost îndreptate câte una împotriva fiecărei zeităţi a ţării.

Din punct de vedere simbolic-spiritual, Egiptul reprezintă imperiul răului şi firea pământească. Încrederea lui în suficeienţa apelor Nilului pentru prosperitate l-a făcut un simbol pentru firea pământească, care nu vrea să depindă de Dumnezeu. Printre tainele Bibliei este şi viitoarea izbăvire a Egiptului din robia stricăciunii şi aşezarea lui în prerogativele binecuvântărilor Dumnezeieşti (Isaia 19:18-25).

 

Canaanitii

Cercetările arheologice îi plasează pe canaaniţi ca locuitori pe teritoriul Israelului de astăzi cu cel puţin şase sute de ani înaintea expediiţiilor militare ale lui Iosus. Prin comparaţie cu Egiptul, canaaniţii erau un popor subdezvoltat. Totuşi, civilizaţia lor a reuşit să producă un sistem de construcţii fortificate cu ziduri înalte şi massive. Din relatarea Bibliei aflăm despre cetăţi cu nume de: Ierihon, Ai, Lachiş, Hebron, Debir şi Haţor. Canaaniţii au avut o scriere proprie, bazată pe un alphabet specific. Recente descoperiri de documente Canaanite la Ras Shamra în nordul Palestinei au pus la dispoziţia cercetătorilor amănunte interesante despre cultura şi civilizaţia acestor timpuri.

Religia canaaniţilor a fost o mărturie a decadenţei şi imoralităţii unei societăţi umane desprinsă de Dumnezeu şi prăbuşită la nivelul animalităţii. Zeii canaaniţilor personificau instinctele animalice ale firii pământeşti căzută pradă poftelor nesăbuite. Zeul supreme era un fel de personificare a “fertilităţii” şi a ploii. Această caracteristică era comună şi altor popoare primitive. Numirea de Baal nu este un nume propriu, ci unul generic pentru “Zeu”. În sistemul canaanit politeist existau o sumedenie de “baali”, fiecare dintre ei patronând o anumită “forţă”. Exista până şi un Baal-Zebub, “zeu al muştelor”, căruia I se cerea ajutorul împotriva acestor supărătoare insect.

Sistemul ritual religios al canaaniţilor consta în oficierea unor slujbe la templele răspândite pe toate înălţimile şi î toate văile ţării. Participarea la ceremonii celebrau fertilitatea dedându-se la orgii dezgustătoare. Nu era lipsită bestialitatea şi abuzurile de orice fel. Uneori, pe altarele păgâne erau sacrificaţi copii.

Starea decăzută a canaaniţilor a atras mânia  lui Dumnezeu şi hotărârea Lui de a-I nimici cu desăvârşire: Când Domnul Dumnezeul tău ţi le va da în mâini şi le vei bate, să le nimiceşti cu desăvârşire, să nu închei legământ cu ele şi să n-ai milă de ele. Să nu te încuscreşti cu popoarele acestea, să nu măriţi pe fetele tale după fiii lor şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi; căci ar abate de la Mine pe fiii tăi şi ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră şi te-ar nimici îndată. Dimpotrivă, iată cum să vă purtaţi cu ele: să le surpaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti, să le tăiaţi pomii închinaţi dumnezeilor lor şi să ardeţi în foc chipurile lor cioplite.” (Deut. 7:2-5).

evreii au invadat Canaanul în anul 1.405 î.Hr., dar n-au distrus în îtregime popoarele ţării. De-a lungul istoriei, rămăşiţa de canaaniţi a fost pentru evrei o ispită şi un prilej de atragere înspre idolatrie. Una dintre cele mai mari apostazii a avut loc pe vremea împăratului Ahab şi a soţiei sale Izabela (1 Regi 16:29-33). Dumnezeu l-a trimis atunci pe proorocul Ilie ca să întoarcă poporul la Sine (1Regi 18:16-40).

Valea de langa Gabaon

Anunțuri